Ermoupoli și Ano Syros

Nimic nu te pregătește pentru sosire. Feribotul ocolește promontoriul și Ermoupoli se ridică din apă în trepte de fațade neoclasice, străzi de marmură și două dealuri încununate de două catedrale — una ortodoxă, una catolică. Nu e un sat care a crescut; e un oraș din secolul al XIX-lea, construit din nimic în anii 1820 de refugiați din Chios și Psara în timpul Războiului de Independență, și vreme de câteva decenii cel mai aglomerat port din Grecia, înaintea Pireului.

Piața Miaouli, o plateia uriașă de marmură cu primăria la un capăt, e locul unde se plimbă seara tot orașul. La câțiva pași e Teatrul Apollon, construit în 1862–64 după planurile arhitectului italian Pietro Sampò și deschis cu Rigoletto — o operă completă în potcoavă, etaj peste etaj, într-un oraș de mărimea asta. La nord de piață, cartierul Vaporia cade direct în mare: casele căpitanilor și biserica cu cupolă albastră Agios Nikolaos, deasupra stâncilor de unde lumea intră în apă pe scări.

În sus, spre vest, Ano Syros e orașul medieval fondat de venețieni în secolul al XIII-lea, la care ajungi pe vreo o mie de trepte de marmură, catolic până azi și încununat de catedrala Sfântul Gheorghe; muzicianul de rebetiko Markos Vamvakaris s-a născut pe ulițele lui și e pomenit acolo. Fiindcă 21.000 de oameni locuiesc aici tot anul, brutăriile sunt deschise în februarie și nimic nu e teatru sezonier — de aceea Syros e una dintre puținele insule grecești care merită vizitate în octombrie, în martie sau de Paște.